A fost odata un baietel.

 Pe el il chema HabarNam, si era mic, cam la 20 de centimetri, avea un cap rotund, rotund, si o pereche de frumosi ochi galbeni. Nu avea inca par, era prea mic, dar invatase sa umble si odata cu asta invatase sa cunoasca lumea. Observase la ceilalti Oameni, care toti erau mult mai mari ca el, ca nu il ascultau, sau chiar ca il certau atunci cand spunea lucruri adevarate. Da pentru ca adevarul era unul din primele lucruri pe care le intelesese si le vazuse in lumea lui. Ca urmare a acestui fapt, el s'a gandit ca nu o sa mai spuna nimanui, niciodata frumosul adevar, dar neapreciat de uratii Oamenii Mari.
 Odata aceasta hotarare luata, lui HabarNam i'a fost mult mai usor sa se faca inteles de catre ei. Cand a inceput sa nu le mai spuna ca prietenii lui cei mai buni erau cei doi pitici, care locuiau in gradina bunicilor, si ca acestia il invatau cum sa vorbeasca cu pasarile, cand a inceput sa se ascunda atunci cand le spunea gainilor din curte sa nu mai faca oua albe, si cand incerca sa le convinga sa manance din creioanele lui colorate, ca sa le faca albastre, rosii si galbene, ei da, abia atunci toti Oamenii Mari au inceput sa il asculte, si sa se joace cu el. El a inceput astfel sa le insire tot felul de minciuni, despre lumea lor, si despre lumea lui. Asta era un alt lucru de care isi daduse seama inca de la inceputul perigrinarilor sale, ca lumea lui nu seamana de loc cu lumea Oamenilor Mari. Ei nu vedeau altceva decat obiecte si lucruri pe care ziceau ca le construisera alti Oameni Mari, si pe care le foloseau in cele mai ciudate si amuzante feluri. Radea si acum cand isi amintea cand il vazuse pe Bunicul lui folosind fotoliul unuia din prietenii sai pitici ca sa scoata fum, da, oricat de incredibil ar parea, baga capatul subtire al fotoliului in gura iar din locul pentru sezut incepea sa iasa un fum alb laptos care plutea catre tavan, iar dupa cateva secunde bunicul scotea din gura acelasi fum; din cand in cand il sufla spre HabarNam si el incepea sa tuseasca, si simta usturime in ochi. Il ura pe bunciul sau cand folosea fotoliul sa scoata fum, si fugea de fiecare data sa se ascunda in gradina, aproape de prietenii sai.
 In lumea sa cerul avea culoarea rozmarin, dar tatal sau il mustrase intotdeauna pana nu incepuse sa ii spuna asa ca el: "albastru". Ce fel de culoare e aia? ALBASTRU. Sau copacii din gradina care erau galbeni erau vopsiti in fiecare noapte de tatal sau cu ceva caruia el ii zicea "scoarta". Uneori statea sa il pandeasca in gradina sa il prinda asupra faptului, dar din pacate adormea intotdeauna. Si chiar i se spusese ca atunci cand adoarme, este pentru a iti intari organismul si ca nu ar reusi sa mai faca nimic daca nu ar fi somnul. Hahah, ce ii venea sa rada. Pentru ca el de fiecare data cand adormea, in loc sa faca "somn", era dus la alti amici de'ai sai, cu care alerga si cu care se juca pana dimineata. Asa ca era absurd sa sa i se spuna ca el se odihneste cand face "somn".
 Ce absurzi sunt Oamenii Mari !